Copaci

Moto: Walking on an endless lane

Life passing me by
Tomorrow is calling
But I'm dragging my feet
The skies are indecently clear
But I can't stand the heat

M-am uitat pe fereastră, cred că o fac de câteva ori pe zi, şi, totuşi, astăzi, copacii erau mult mai verzi decât mi-i aminteam. Ultima dată erau goi şi azi, dintr-o dată, parcă au explodat. Nu se poate să se fi întâmplat peste noapte. Sigur n-a fost aşa. Numai că, de fapt, eu nu m-am mai uitat la ei demult.

Pierdem noţiunea timpului în care trăim, zilele se topesc una într-alta şi nu mai ştiu dacă te-am văzut ieri sau acum o lună. Uităm că e azi, că a fost ieri şi că va fi mâine, totul se transformă într-un ciclu inform lumină-întuneric în care suntem orice numai stăpânii timpului nostru nu. În care curge viaţa peste noi şi habar n-avem. Iar când ieşim din hrube ne minunăm că miroase a iarbă.

E un sentiment ciudat de dilatare şi contracţie simultană a timpului, în care unele lucruri par a se fi intâmplat atât de curând, totuşi a trecut atât de mult de atunci. În care sentimentul se diluează, acţiunile devin maşinale, până când ajungi să te întrebi de ce dumnezeu mai stai cu mortu-n casă că deja se-mpute... ei nu! Cum aşa?! N-a murit, încă mai tresare... Tresare pe dracu! E mort demult, numai că n-ai apucat să observi, erai mult prea ocupat să faci nimic....

Zile după zile, trase la indigo, nici „high”, nici „low”, înfiorător de plate, 365 una după alta, a mai trecut un an... Când? Am fost prea prinsă ca să observ...

Trăim cu impresia că fericirea ni se va întâmpla odată cu una sau alta. Dar dacă una sau alta nu vor apărea niciodată? Ne refuzăm dreptul la fericire? Care în ultimă instanţă e un lucru teribil de simplu, cred. De-aia ne e atât de greu.

Uite! Copacii sunt verzi!

Nasty job

Mă întreabă adineauri un prieten pe mes cum mi-a mers azi.
Răspund: Nimic spectaculos. Azi am avut preview pentru ce va începe de săptămâna viitoare când e gata biroul.
(De o lună lucrez sau cam aşa ceva de acasă, că e biroul în renovare.)
Tot eu: Adică multă treabă de genul dă-mi-o mie, na-ţi-o ţie...
Mai dă-mi-o un pic...
Ahhhh...daaaa...e bine...
Na-o înapoi!
Mai vrei?
Mai ia!
Dă-mi-o înapoi repede să dau BT-ul!
Stai, stai, că tre' să-mi mai dea şi alţii...
Futu-i!
Alţii n-o dau bine...tre' s-o repar cu mâna mea.
Ok, e gata, na-ţi-o din nou. Acum e bine.
Aştept să mi-o dai înapoi pentru BT.
Da' hai!, mai repede.... Hai, hai, ce te moşmondeşti atâta?
Ok, acum e bine, e perfect...Dă-i drumul!
Prietenul meu (care nu m-a întrerupt în timpul acestui monolog): I love your job

Cred că şi eu. Înseamnă ca ar trebui sa fiu fericită, huh?!

Despre creşterea puilor in România

Moto: Well I'm just a voice in your earpieces telling you no, it's not alright. You know you could have it so much better ... if you tried.

Vrem, nu vrem, cu toţii suntem produsul mamelor noastre. Ceea ce nu înceteaza să mă surprindă este ca în România, cu toate aspiraţiile noastre de modernism şi occidentalizare, creşterea puilor se face încă într-un mod foarte prost şi foarte sexist. În care puii sunt, încă de la eclozare, împărţiţi în două categorii distincte, cocoşeii şi gainusele, cu roluri ancestral prestabilite, încarcerate în tipare imposibil de rupt. Cocoşeii sunt crescuţi şi educaţi să rămână cocoşei, poate doar să mai crească puţin, iar găinuşele să devină cloşti. Pentru cocoşei şi pui.

Peste toate astea, cocoşelul e cel care trebuie să cânte în casă. Altă problemă. De ce trebuie să cânte cineva? Nu mi se pare normală nici situaţia de inversare a rolurilor tradiţionale, pentru că, am mai spus-o, cred în complementaritate. Iar complementaritatea înseamnă echipă. Înseamnă lucruri făcute împreună… fără să pretind că femeile şi bărbaţii pot face aceleaşi lucruri la fel de bine. Genetic suntem construiţi să fim diferiţi, hormonal nu mai vorbesc.

În această fermă avicolă, rolul central în fiecare coteţ îi aparţine cloştii-şefe. Figură matriarhală absolută, este alfa şi omega coteţului său şi al puilor ei. Cloşca-şefă ştie întotdeauna cel mai bine ce şi cum se face, ce se cade şi ce nu, ce ar trebui să facă puicuţele din subordine, cum trebuie menajaţi cocoşeii pentru că sunt cocoşei, cum se exercită controlul asupra coteţului şi locuitorilor lui, cum i se crează cocoşului consort iluzia că el cântă cel mai puternic şi cel mai bine.

Cloşca mea şefă mi-a pus pe firmament câteva vorbe de duh în ultimul timp. “Lasă că vin eu la tine (la coteţul meu adică) să vad ce se întamplă acolo, că am senzaţia că ai luat-o razna!” Adică, în cuvinte simple, nu uita că eu dictez, ce dacă am terminat cu alăptarea de vreo 25 de ani, ….eu, evident, WTF…plina de spume…să vezi ce? Că, da, nu vrei să faci nici aia, nici ailaltă, n-o sa te ia nimeni…da’ce, tre sa ma ia careva? Ce? Sunt pe stradă? Sau cum? Suntem la piaţa de găini? Sau… ăla de o vrea să ma ia pe langa coteţul lui -sau eu să-l iau pe lângă al meu- o să pună înainte de toate skills-urile mele la dat cu mătura şi spălat closetu’? Thanks, but no, thanks.

Altă minunăţie emisă de cloşca-şefă în ultimul timp, care m-a lăsat undeva între uimire şi amuzament… Într-o dimineaţă, sâmbătă sau duminică, dormeam… Zece să fi fost …şi, hop! Sună cloşca… “Ce faci?” “Dorm” “Da’ de ce dormi?” “Că mi-e somn….” “Da’ ce-ai facut azi noapte?” “…………….” (nu făcusem nimic, şi chiar dacă fîcusem, nu trebuia să şi raportez) “Ei? Taci?” “Păi ce vrei să-ţi zic….. Am dormit, că-s ruptă de la serviciu….” “Dormi, mamă, dormi…că aşa iţi dormi tinereţea şi acuşi ieşi la reformă…” What? Whaaaaaaat? Am inchis sec telefonul şi n-am mai putut dormi….

Altă chestie absolut isterizantă apare atunci când cloşca-şefă din coteţul cocoşelului care în momentul acela îţi graviteaza prin viaţa apare în coteţul în care voi doi coabitaţi după propriile reguli şi începe sa faca ea lucrurile “cum trebuie”. Pe lângă faptul ca are talentul de a suci tot deşi tu spui de nenumărate ori că nu e cazul... că e casa voastră şi vă descurcaţi… , printre pufnete şi priviri pline de subînţeles, sub pretextul ajutorului, ţine morţis să-ţi demonstreze că ea e o gospodină desăvârşită, spre deosebire de tine (nah, daca tu ai numai prostii în cap, deadline-uri şi rapoarte şi întâlniri şi ,vaaaai, mamă, da’ ce-ţi trebuie atâţia pantofi?) Şi că îl tragi pe puiul ei într-o stare de împuţenie…că, deh, e vina ta că nu-şi duce chiloţii la spălat, mamă,…eşti femeie…tu trebuie să-l inveţi…da, da’ matale ce-ai făcut până l-am luat io? Tre să-l învăţ şi să se spele la fund? Evident, în toată această operaţiune de întoarcere a casei cu fundu în sus, cocoşelu nu este deloc implicat, dimpotrivă, i se preiau toate sarcinile de către cloşca-şefă, în timp ce el zace în faţa calculatorului scobindu-se în nas…urlând ca să-i aducă şi lui cineva o bere…şi lângă bere…cloşca vine repede şi cu ceva de mâncare…nu cumva să se anemieze cocoşelu de la atâta stat…ca e obost săracu….munceşte mult… Da’ io? Io nu muncesc? Io ce fac…crezi că stau să ma uit pe pereţi?.... Vai, mamă…n-ai nici o verdeaţă în casă… Pai, da…ştiţi…când să mă duc …că ajung seara târziu acasă…şi mi-e greu şi mie să car singură plase şi plăsuţe… Eh, zice cloşca….te duci şi tu sâmbata şi faci mai multe drumuri…Să pun cocoşelu’ să mă ajute? Nici vorbă….

Altă problemă mi se pare atitudinea cloştilor bătrâne şi aţoase, care, invariabil, mă întreabă eu cand fac ouă. Da’ ce vă priveşte pe voi când fac ouă? Că, da, mamă, da’ ai terminat facultatea, acu’ tre sa găseşti şi tu un băiat bun şi să faci ouă…Da’, staţi, ho!, că nu vreau ouă…n-am chef de ouă acu’…Ei, da, mamă, da’ vremea trece… Bleah şi astea-s cu reforma….

Viaţa în ferma avicolă nu mă prea încantă, recunosc. Vreau un cocoş să ştie să caute râme împreună cu mine, nu să întindă ciocu după râma de la cloşca lui. Va trebui să mă obişnuiesc să nu mă enervez pe tema regulilor nescrise ale fermei avicole, în care femeia este cea care răspunde nevoilor primare ale cocoşului şi încetează să mai fie femeie.

Nu-mi rămâne decât să ma întreb în ce direcţie ne-am mişcat pe scara evoluţiei de vreme ce suntem încă în stadiul de galinacee, şi dacă această evoluţie care a culminat cu dezvoltarea limbajului articulat nu a fost de fapt decat o manevră pentru a ne putea înţelege mai bine pe limba cocoşilor şi găinilor...care, by the way...nu au vedere frontală, ci laterală...adică perspectiva uşor deformată.

Hand in hand, like lovers are supposed to....

Moto: It takes love over gold
and mind over matter
to do what you do that you must
when the things that you hold
can fall and be shattered
or run through your fingers like dust

Incepi prin a te gandi ca ai tot timpul din lume. Insa, la un moment dat, ca din intamplare, constati ce e tarziu, chiar si cu o secunda prea tarziu.

Navigam printre stereotipuri, pentru ca ne este teama sa fim ceea ce vrem sa fim, atunci si acolo, pentru ca emitem semnale, pentru ca le interpretam gresit. Rationalizam instinctul si impulsul pentru a ne defini. Oare este corect sa fim ‘politically correct” in asemenea momente? Strategiile n-au loc in dragoste, la fel cum si in dragoste, si in razboi, totu-i permis.

Poate ca in clipa in care voi intelege ca nu am cum sa gresesc, fiind atunci, acolo, exact cum vreau sa fiu, lucrurile isi vor urma cursul. Dansand in timp de razboi, fara a ne teme ca o sa ne trezim picati in fund cu roatele in sus fara sa stim ce ne-a lovit.

Fanteziile fiecaruia sunt in umbra. De teama. Si sunt acelasi, cu mici variatiuni. Pentru oricine. Care simte ca este acolo si atunci si nu poate fi nicaieri altundeva.

Camuflate sub un strat gros de conventie, de orice natura - sociala, morala sau impusa de mainere - fanteziile se transforma in teama. Mi-e teama de greseala si de vulnerabilitate - stiu ca sunt inevitabile. Insa, in loc sa stau cuminte si sa-mi golesc creierul de temeri, fac exact ceea ce nu ar trebui sa fac. Incerc sa le evit. Mai mult ca niciodata, de ce ne teama, de aia nu scapam. Si ajung sa gresesc camuflandu-mi vulnerabilatea! Ca si ceilalti.

In esenta, cred ca toti vrem aceleasi lucruri, avem fantezii universal valabile. Cu toate acestea, ne ascundem: uitam ca lucrurile de baza, instinctul si impulsul, ne sunt comune si extrem de asemanatoare. Ma surprinde sa constat ca, nativ instinctiva si impulsiva, imi reprim toate pornirile generate astfel sub aceleasi conventii si preconceptii general acceptate, negandu-mi, in cele din urma, propria natura.

Ne asumam libertatea instinctelor si impulsurilor noastre numai atunci cand simtim ca nu avem nimic de pierdut, deci nu e loc de greseala, si tocmai de aceea reusim sa gresim cu gratie in rest.

Ne alegem oamenii care ne plac pentru ca reusesc sa schimbe ceva inlauntrul nostru, la nivel submolecular si nestiut. Pentru ca ne provoaca reactii si impulsuri. Nu cred ca exista alta explicatie pertinenta la intrebarea de ce ne plac anumiti oameni, decat alchimia, as in love over gold. (Cu toate acestea, reusim sa intervenim, si nu lasam alchimia sa-si faca treaba pana la capat, adaugand ingrediente.) Atunci, si numai atunci, ne simtim liberi sa dam ascultare instinctului si impulsului care ne fac mult mai umani si mai fericiti. Insa ne este teama. Sa fim animale, sa ne abandonam aura superioara si sa ramanem in acel stadiu primar fara dileme si angoase.

De multe ori am impulsul de a intinde mana si a te atinge. Si nu o fac, pentru ca inainte de a da curs acestei porniri ma gandesc, intr-o fractiune de secunda, la toate motivele pentru care nu ar trebui a o fac. Si, mai tarziu, constat ca am gresit. Ireparabil.

E un prea mare strat de cuvinte conventionale, presarate cu multe taceri care inainte nu existau. Si uite asa, se face tarziu. Asa de tarziu incat habar nu mai ai cum a fost cand era devreme.

It takes two to tango. Ar trebui a ma gandesc la asta. Pentru ca cele mai bune tangouri nu sunt acelea in care iti planifici pasii, ci dimpotriva, cele care se intampla, natural, fara teama de penibil sau greseala. Instinctiv.

Looking for Mr. Big

Moto: Tonight I'm in the hands of fate, I hand myself over on a plate.

Fara sa fie nevoie de prea mult studiu, totusi cu participarea unui esantion reprezentativ de femei, am ajuns la o concluzie indubitabila. Odata cu aparitia personajului, in creierul femeii s-a produs disocierea definitiva. De atunci, barbatii se impart in Mr. Big si restul. Emblematic pentru categoria PPM, Mr. Big a devenit, peste noapte, un "must", un "wanna have" incontestabil, un reper al masculinitatii cu clasa. Departe de a fi un exemplu de buna purtare, individul in cauza ramane, totusi, un irezistibil, tiparul masculului alfa you'll always be a fool for. Evident ca fiecare dintre noi isi are propriul Mr. Big. Real sau inca doar in faza de imaginatie, iti suceste capul fara prea mult efort sau menajamente, iar tu, precum fluturele la lampa, te arzi de bunavoie, over and over again.
Cred ca in ciuda tuturor teoriilor si atitudinilor pe care le emitem si afisam, indiferent de educatie, inteligenta si nivel de cultura, fiecare femeie si-l doreste pe Mr. Big al ei. De cele mai multe ori constienta de implicatiile si consecintele pe care acest individ i le va aduce in viata, trece cu uluitoare usurinta peste propriul instinct de conservare si se arunca orbeste, fara intrebari si fara raspunsuri, oferindu-se intreaga pe tava, pentru ca pur si simplu nu poate rezista, pentru a lua ceea ce el are de oferit. Asta nu inseamna ca e totul; frecvent, nu inseamna nici mult. Insa intr-o maniera ciudata, aceasta oferta care in alte cazuri ar fi insemnat prea putin sau nici n-ar fi fost luata in considerare, acum frizeaza suficienta, cu tot bonusul de nefericiri aferente. Evident, ideal este sa-l prinzi pe Mr. Big in perioada in care s-a lamurit si el ce vrea, iar ceea ce vrea sa fii tu. Se intampla rar, iar cand nu se intampla, devine coplesitor.
In ultima instanta, cred ca se pune intrebarea, bine-bine, dar cum trebuie sa fie Mr. Big? Fara dubiu, e diferit pentru fiecare dintre noi. Insa cred ca trasaturile comune si indiscutabile pentru fiecare Mr. Big sunt clasa si rasa. Acestea doua, native sau dobandite, asta nu are prea mare importanata, laolalta cu stilul cu care te da peste cap, te chinuie si te raneste, sunt absolut irezistibile, drept urmare te supui benevol supliciului doar pentru a-l avea alaturi. Insa ceea ce-l deosebeste pe Mr. Big de restul PPM pe care-i intalnesti intr-o viata este tocmai disponibilitatea ta neconditionata de a tolera si accepta. Orice. Insa intotdeauna cu dramatizarea de cuviinta. cu mr big nu te plictisesti, dar nici nu ai certitudini.
Inca n-am dat de Mr. Big. Nu siu cum ar trebui sa fie. Am dat de cativa PPM, insa, mai devreme sau mai tarziu, am descoperit laturi ale lor pe care am inteles ca nu le-as fi putut suporta. Asa ca inca il astept pe acela ale carui defecte sa mi se para perfect tolerabile si acceptabile.
Mr. Big trebuie sa fie omul capabil sa-ti intoarca lumea pe dos fara s-o sfarme. Care poate sa-ti faca din val, treapta. Care te poate implini.

It's all about tango

http://www.youtube.com/watch?v=dBHhSVJ_S6A

Printre altele, Thomas Newman compune genial.

Anatomie si fiziologie?!; despre organul iubirii si iubirea ca organ

Moto: The worst of having a romance of any kind is taht it leaves one so unromantic.

Formata pe un tipar de gandire al formei si functiei organului si sistemului, obisnuita sa-mi explic fenomene si mecanisme, m-am trezit intr-o dimineata, ca.... I have no clue about it.

Ca n-am nici cea mai vaga idee ce e lucrul acela care se intampla in tine, cand cineva vine sau pleaca. Cand lasa in urma motive de discutii, de barfe, de amuzament, oftica, revolta, framantari de creieri pana dimineata, betii, suferinte, si, mai presus de toate, o nevoie si mai mare de dragoste, de fiecare data. Cand aduce cu el lumina, si fluturi, alte motive de discutii, barfe si amuzament, noduri in gat, euforie inexplicabila, si, din nou, acceasi nevoie supradimensionata de dragoste. Totul intr-un suvoi care clocoteste in tine, undeva sub apendicele xifoid, atat de precis localizat, incat te miri de ce la scoala nu ti-a povestit nimeni de organul iubirii, pe care tu il stii atat de bine... E acolo, de fiecare data in acelasi loc, intre plamani, inima si stomac, e ca toate la un loc, te mistuie si te devoreaza.

Fiziologic vorbind, orice organ uman sanatos e imperceptibil individului cu simtul proprioceptiei. Uneori, organul bolnav se comporta la fel, fara nici un fel de manifestari, alteori e complet disfunctional si alarmeaza. Insa pacatosul de organ al iubirii, pe care nimeni nu l-a gasit pana acum, desi toti stim unde e, se comporta complet anapoda. Daca ti-e bine, incepe sa tremure si sa palpite, iti trimite senzatii in tot corpul, de parca ar fi conectat la toti nervii spinali deodata, te face sa simti si cu ultimul fir de par, par care saracul e entitate nesenzitiva prin excelenta, iti alunga oboseala, iti da o stralucire aparte... te transforma. insa tot el te transforma si invers, si totul devine o senzatie absurda de situs inversus grotesc, in care nimic nu mai e la locul lui, si arde, ca un bolovan incandescent care iti coboara pe gat pana in punctul acela extrem de bine localizat, unde cade si convulsioneaza, facandu-ti tot corpul sa reactioneze absolut ciudat. Adica, pana la urma, de ce nu ti-ai putea opri lacrimile intr-o zi de iunie, in piata din cartier, in fata unui morman de cirese?! Mult mai acut decat in faza precedenta, iti preia autonomia tuturor nevoilor primare si organice, augmentand-o dincolo de poate, este foame, sete, nevoie de aer si totusi nimic din toate astea. Te poate reduce la starea de planta pe care sa ajungi sa ti-o asumi cu resemnare. Si pentru ce?

Insa ce e mai ciudat cu organul acesta este ca si in lipsa functiei el se dezvolta. Pentru ca nu stie sa-si puna stavila, ci dimpotriva, are o hiperproductie de iubire. De unde, inca n-am inteles. Si care o fi glanda atasata responsabila de sinteza si secretia iubirii, nici atat. Pe de alta parte, suprimarea aportului de dragoste din exterior, aduce organul de care vorbim intr-o stare de insuficienta, care poate fi la fel de bine acuta sau cronica, depinde cat de drastic a fost limitat influxul. Insa cel mai grav pentru acest organ este sa se gaseasca in pozitia ingrata de a hiperproduce si de a fi si in insuficienta de iubire. Iubire pe care tu vrei s-o dai si s-o primesti, si, in the meantime sau in between, constati ca n-ai cui. Ceea ce provoaca durere. Reala. Organica. Puternica. Si care nu trece cu nici un analgezic.

The anatomy of desire

Moto: The sin is the only colour element left in modern life. (Oscar Wilde).

Imi place ce produce baiatu asta, nu stiu exact de ce, dar categoric imi place.

http://www.terryrodgers.com/

On womanhood.Moto:Radem,glumim,da' nu parasim incinta. Subiectul: Triple B (the Big Breasted Blonde)

Nu de alta, dar a devenit deja un brand. Blonda cu tzatze. Inca nu m-am hotarat daca e flatant, insa brandul e brand.

Evidenta e una. Ca sunt blonda. Nu, n-am fost mereu. Insa odata asumat statutul, cu el a venit si placerea. De a fi blonda, evident. Imi da o seninatate incerdibila, pentru ca stiu ca voi putea intotdeauna invoca culoarea parului si unii ma vor si crede.

Imi place sa-mi vopsesc unghiile rosii si sa port palarie. Imi plac pantofii cu toc si decolteurile revoltatoare, nu de alta, dar brandul trebuie intretinut, trebuie muncit la brand awareness si mai ales la brand recognition.

Imi place dragostea ca joc si dragostea in joaca. e drept, jocul de-a dragostea imi displace profund, dar compensam jucandu-ne de-a mama si de-a tata. Si cred ca e mult mai corect asa.

Cu toata asumarea feminitatii mele, pentru ca in cele din urma la asta se reduce totul, pe zi ce trece, barbatii nu inceteaza sa ma surprinda...deh, sunt blonda..... tocmai atunci cand cred ca m-am facut mare si nimic nu ma mai poate uimi...POC!, nascocesc cate o gogomanie de ma lasa, invariabil, perplexa. Pentru ca isi permit. Cu o nonsalanta incredibila, uita de orice regula sociala, sub stindardul nobil al imaginii rule-breakerului (bullshit cat casa, este doar neputinta crunta si amara), si devin atat de comun si incredibil de mitocani incat ma lasa fara replica. Insa am ajunsa la concluzia ca atata pot, atata fac si nici macar nu se pot obisnui cu ideea ca astea le sunt limitele si limitarile.

Tampenia e ca incerc sa nu trisez cu mine. Automat aproape, nu trisez nici cu ei. BIIIG mistake, coana! Reusesc cu o gratie blondissima, printre replici mai mult sau mai putin subtile, de cele mai multe ori inteligente (asta e, se vad rdacinile de cand nu m-am mai vopsit), intre o cafea si o apa neaparat minerala...ma dezvelesc... Ei hai, nu e chiar strip-tease, de obicei decolteul e arhisuficient. Ma dezvelesc frumos, fara teama, fara inhibitie, fara prejudecata. Si...surpriza! Cel de la celalalt capat al cafelei nu intelege. Dar deloc. E clar ca nu poate integra informatia in sistem. Nu se leaga, nu se pupa, e neintegrabila total. Daca as da ochii peste cap, as face mofturi, as concedia, as fi sarcastica, cu siguranta li s-ar parea extrem de familiar , deci, mult mai usor de integrat, si, in aceeasi masura, teribil de atragator.

M-am saturat pana peste cap de prostii. Vreau certitudini, Vreau oameni care stiu ce-i cu ei, care si-au depasit complexele si care nu s-au nascut obositi. Credeam ca nu vreau mult. Constat ca e imens. M-am saturat de frustarile altora. Imi ajung ale mele si ale prietenilor mei apropiati. Vreau oameni care stiu sa se bucure. De orice.

Ma apuca spaima cand vad indivizi cuprinsi de o asemenea blazare incat pare o scena ireala de film prost. Mi-e teama cand vad oameni care nu au ce spune, nu pentru ca n-ar functiona procesorul, ci pentru ca se complac in a trai un surogat de viata in care lucrurile mici care conteaza nu mai au loc. Oameni indobitociti de net, de mes, de chat, de site, de forum, care au uitat cum miroase o carte noua sau cum se poarte o conversatie relaxata, la un pahar, IN VIATA REALA.

Incerc sa fiu eu, cred. Pentru ca pana la urma, sunt femeie. Cred in misiune, in lectii, in dorinte si in provocari. Dar ale maturitatii asumate. Joaca de-a viata a ramas a altei varste.

Evident, tentatia din fiecare este sa critice. Am dat si peste tipi mishto in viata asta. Din pacate sunt teribil de rari... insa categoric compenseaza din plin restul.... Barbati care au inteles ca deschiderea si bunul simt pot face ca polaritatile noastre sa ajunga in echilibru. Care stiu ca nu e vorba de un razboi ...mai ales al nervilor, si ca egalitatea in cuplu e o mare minciuna. Nu vreau, nu-mi doresc, sa nu aud de egalitate!!!!! Este mult mai simplu... e complementaritate. Si rabdare, si empatie, si respect fata de omul de langa tine.

Seria: On men, Moto: Et in Arcadia ego, Subiectul zilei: Despre mutzuflenderi si alti demoni bipezi

Nu ca m-ar lesina foarte tare subiectul, dar, din nefericire, mutzuflenderul este prototipul masculin (am evitat voit cuvantul "barbat", implica prea multe) care-mi iese cel mai des in cale. Si nu numai mie. Prietenelor, colegelor, cunostintelor...pentru ca, inevitabil (asta este o paranteza), cand sunt intre ele, femeile nu au cum sa nu vorbeasca despre barbati si accesoriile lor, sex, chiloti, parfumuri, bijuuri si alte frivolitati caracteristice, asa, pentru spalarea creierului,...nu de alta dar s-ar putea genera reactii de soc in cazul unor discutii mai intelectuale.

Ca sa nu ma indepartez de la subiect, sa revin la prototip, mutzuflenderul. Si hai sa-l si definesc. Usually, he's in his early to mid twenties. Se mai intampla sa dai si peste cate unul un pic mai trecut, dar nici o grija, o demonstreaza doar cu buletinul, ca in rest....mutzuflendereste cat cuprinde. Evident, dupa ce a trecut de o anumita varsta, mutzuflenderul intra in alta categorie, foarte frecvent in aceea de barbat insurat cu vreo moaca, sau molie, sau isterica sau orice alta categorie feminina dezagreabila (mie cel putin). Asaaa.... Dar ce-i cu mutzuflenderul nostru de e mutzuflender? Tehnic vorbind, mutzuflenderul nu e baiat prost, dimpotriva. De obicei suficient de cultivat cat sa mai schimbi cu el o opinie-doua nu tocmai laice, are un discurs suficient de coerent, e funny, daca mai si comunici in mediu virtual si impersonal e minunat, razi de te cracanezi si-ti face viata frumoasa. Mutzuflenderul nu e nici neaparat nasol. unii sunt chiar dragalasi, iti vine sa-i iei acasa, dar dupa aia iti dai seama ca n-ai ce face cu el pe langa casa femeii. Pentru ca mutzuflenderul are un maaare defect. Lipsa atitudinii. sau mai bine zis lipsa atitudinii potrivite. Iar in treaba cu atitudinea,...e lung-a lui Todirica....Desi tu, femeia normala, cu toti creierii acasa, mai putin o mica parte care se plimba prin cutiuta(cea craniana evident) in cautare de noi prostioare, rautati si bancuri porcoase, cu toate aerele tale de femeie fatala, si de ce nu?, pana la urma, pentru ca esti......(phiii, ce paranteza mare, ca sa nu zic lunga), cum spuneam, desi tu si el, el care e fost coleg, prieten de-al fostului prieten, prieten de-al colegei, prieten din copilarie sau mai stiu eu ce (iar o paranteza cat o zi de post), trancaniti cat e ziulica de lunga, uneori si seara, sau mai stiu eu cand, cu o seninatate neverosimila si inconjurati de o buna dispozitie uluitoare, cand vine vorba de o cafea, Halt!, a inghetat mutzuflenderu nostru in proiect. Si culmea e ca, Dumnezeule, e doar o cafea! Stiu ca noi, femeile, aratam ca fiarele salbatice la vanatoare, insa, relax, don't worry, there's no sugar! Si in timp ce tu vorbesti, si vorbesti, mai baiguie si el cate ceva, parca nu te-ar privi nici in ochi, nici in decolteu, i-e o frica pe care aproape o poti palpa.....si nu mai e nici fun, nici interesant, nici nicicum. Probabil are impresia ca am mai mancat cativa pana acum. Te face sa-ti fie teama sa mai vorbesti. Nu poti vorbi kestii prea inteligente, ca-l complexezi, nu poti spune bancuri porcoase, ca-l dezgusti, brusc, el a devenit asa delicat!, nu poti sa-ti povestesti viata ca s-ar putea sa creada cine stie ce depre tine....si totul se transforma intr-o apatie totala.... Cred ca multi mutzuflenderi se tem de viol. Desi Domnul mi-e martor, n-am violat pe nici unu pana acu,...si nici sursele mele colaterale n-au facut-o. Si mai grav...nu se tem de violul in sine, intr-un mod ciudat chiar si-l doresc, insa se tem ca n-or sa faca fatza, ceea ce e si mai grav.... (Ca sa nu mai vorbesc ca creeaza complexe :)) . Fereasca sfantu sa iesi cu mutzuflenderul la dans. De obicei, daca binevoieste sa se miste, o face ca o cizma, si atunci Doamne Iarta-ma, ma intreb, daca la dans face asa, la altele cum o fi facand? Nevermind that. Sa spunem ca am vazut destule asa incat nici aceasta perspectiva nu-mi mai da fiori (de groaza). Daca cumva danseaza, trebuie sa fie bine alcoolizat, pus la macerat, poate poate o iesi la suprafat talentul mutzuflederesc intr-ale dansului, din pacate, berea nu ajuta prea mult....

Dar ce mi se pare mai funny este privirea mutzuflenderului. Atat de hamesit, ar vrea sa te atinga si nu are tupeu. Probabil crede ca mushti. (numai ca nu stie ce bine e sa-l mushti). Stupid e ca uneori tu, cu toata atitudinea ta de fatala, chiar ai vrea ca mutzuflenderul sa puna mana pe tine , sa te lipeasca de un perete si...(puncte-Puncte, aici merge si sa te pupe, si sa iti smulga hainele de pe tine, desi la mutzuflenderi mai rar, in fine, fiecare cu imaginatia lui.). In felul lui, mutzuflenderul ar putea fi un partener agreabil, insa, ghinion, n-are pic de atitudine si de initiativa. Iar daca are, e la modul acela plangaret care nici macar sentimente materne nu iti inspira (a se citi nici macar tzatza nu vrei sa-i dai).

Mai grav insa este daca dai peste mutzuflenderu tarat. Care a dat numai peste pasarele bezmetice care i-au mancat sufletzelul lui ingenuu si i-au facut viatza chin fara ca el sa-si dea seama macar. In consecinta, mutzuflenderul nostru nici macar nu mai poate fi recuperat. Ranile lui s-au vindecat urat, cu cicatrici cheloide si vicioase, care-l fac imposibil de gestionat, vede in tine dusmanul numarul unu, care trebuie exterminat, oricat da draguta si bine intentionat ai fi tu, prin metode subversive, iti intra cum-necum sub piele, totul pare minunat, dupa care se suceste inexplicabil, si, fara o vorba, dispare. NU ca ar fi mare pierdere, insa atenteaza la orgoliu. Rau. Dar trece. E doar un mutzuflender. Nu merita osteneala.

Asa ca mai bine astepti the real challenge.

To be continued....

Seria:On Men,Moto:Lasa-ma, Doamne, blonda...cum m-a facut coafeza... Subiectul zilei: Clasificarea

Prietenii nu stiu intotdeauna de ce, dar macar pot sa banuiasca. Sunt demult datoare cu aceasta clasificare, am promis si-am raspromis, iar acum a venit momentul sa ma tin de cuvant. Creditul pentru aceasta clasificare nu mi-l pot atribui in intregime, a fost o conlucrare minunata cu un alt produs al unei scoli care te invata sa clasifici si, daca poti, sa si tratezi.

Dupa numar, barbatii se clasifica in:

1. Nulicoiotul: nu are, nu pretinde ca are, nu vrea sa te faca sa crezi ca are, probabil nici nu-i trebuie. Clasic, se incadreaza in tiparul soarecelui de biblioteca, devenind el insusi o enciclopedie bipeda. Reconfortant peste poate, de cele mai multe ori este capabil, lucru pe care il apreciem nespus, sa-ti ofere multiple si inseriate orgasme intelectuale. Altminteri, nu-ti provoaca nici o emotie, de altfel nici nu este necesar. Iti poate fi cel mai bun prieten, sau cineva cu care poti sta la palavre ore in sir. Insa asimilarea lui ca barbat in sistemul tau este nula.

2. Monocoiotul: are, e drept ca nu cine stie ce. Mutzuflenderul este exponentul tipic al categoriei. La o analiza atenta, se desprind doua subcategorii:

a. cel care vrea sa para ca are mai mult, caderea frecventa in penibil fiind semnul caracteristic. Nu prea stralucitor, mai ales din punct de vedere intelectual, nici prea istet, nici prea educat, are capacitatea de a da cu bata in balta de cate ori are ocazia si in modurile cele mai jenante cu putinta. Frecvent frustat, cu neimpliniri ghiotura, deseori penibil si in pat si in afara lui, este vesnic neinteles de femei, care sunt purtatoare ale unor vine stiute si nestiute intru compensarea problemelor sale.

b. cel care este...ceea ce este. "Baiatul bun si cuminte" pe care vrea sa ti-l bage pe gat bunica sau matusa Veta. Acestui specimen nu ai multe sa-i reprosezi, pentru ca in general isi asuma conditia si nu incearca sa epateze. De regula se alege cu vreo crizata care il tine sub papuc si-i mananca ficatii o viata.

3. Bicoiotul: este o specie rara, reprezinta normalitatea. Are ce-i trebuie, de regula isi cunoaste limitele, isi asuma propria viata si stie sa-si construiasca echilibrul, iar , per total, e dezirabil. Toate ni-l dorim, insa...e foarte greu de gasit, tocmai pentru ca este atat de...normal.

4. Policoiotul, aka Policoiotus Primus Maximus( PPM): este, de departe, categoria cea mai interesanta si cea mai periculoasa. Cuceritor prin definitie, are o lipsa de stabilitate infioratoare si niste manevre sentimentale demne de James Bond. Din pacate, policoiotii veritabili sunt foarte putini la numar, pentru ca si acestia sunt indivizi asumati, voluntari , hotarati. Si mai presus de toate.... Domni. De multe ori am fost tentata sa clasific drept PPM diversi indivizi, insa, la o analiza mai atenta, surpriza! Erau monocoioti undercover. Monocoioti subcategoria A. PPM este stralucitor si magnetic. Culmea este ca poti face o mie de lucruri cu el, de la cele mai banale pana la cele mai surprinzatoare, bine asezonate cu conversatie spumoasa, vreo cateva rafturi bune de biblioteca atent inseriate sub crestet, picanterii unde e cazul, si multa eleganta. Nu neaparat bun simt, insa magariile sunt facute cu asemenea clasa, incat nici macar nu poti sa-i reprosezi, ci dimpotriva, sa te bucuri c-ai trait-o si pe asta.

Nu pot incheia fara sa adaug ca astazi am aflat rezultatele unui studiu despre femeia ideala:

Trebuie sa fie buna. Trebuie sa scoata untul din el in pat, iar el, daca se poate , sa stea pe spate si sa se uite la tv. Trebuie sa nu se priceapa la nimic, si sa ceara, cu ochi mari si umezi, explicatii pe intelesul ei la orice. Nu trebuie sa stie sa schimbe un bec, o siguranta, sau sa bata un cui, starea permanenta trebuie sa fie cea de neajutorare. Trebuie sa fie fragila, ea nu poate sa faca nimic...vai, daca ridica 2 kile de jos, se rupe! La orice prostie trebuie sa pishe ochii, caci, vezi draga Doamne, ea e o fiinta sensibila. Trebuie sa vorbeasca mereu cu diminutive si sa faca cafeluta si papica la pisoias, iepuras, iubi, pui....samd. trebuie sa fie mult mai proasta decat el, 1. pentru a nu se simti amenintat intelectual, 2. ca sa aiba pe cine sa invete.

Nu sunt feminista, cred in echilibru, dar.....WAKE UP MEEEEEN!