Hand in hand, like lovers are supposed to....

Moto: It takes love over gold
and mind over matter
to do what you do that you must
when the things that you hold
can fall and be shattered
or run through your fingers like dust

Incepi prin a te gandi ca ai tot timpul din lume. Insa, la un moment dat, ca din intamplare, constati ce e tarziu, chiar si cu o secunda prea tarziu.

Navigam printre stereotipuri, pentru ca ne este teama sa fim ceea ce vrem sa fim, atunci si acolo, pentru ca emitem semnale, pentru ca le interpretam gresit. Rationalizam instinctul si impulsul pentru a ne defini. Oare este corect sa fim ‘politically correct” in asemenea momente? Strategiile n-au loc in dragoste, la fel cum si in dragoste, si in razboi, totu-i permis.

Poate ca in clipa in care voi intelege ca nu am cum sa gresesc, fiind atunci, acolo, exact cum vreau sa fiu, lucrurile isi vor urma cursul. Dansand in timp de razboi, fara a ne teme ca o sa ne trezim picati in fund cu roatele in sus fara sa stim ce ne-a lovit.

Fanteziile fiecaruia sunt in umbra. De teama. Si sunt acelasi, cu mici variatiuni. Pentru oricine. Care simte ca este acolo si atunci si nu poate fi nicaieri altundeva.

Camuflate sub un strat gros de conventie, de orice natura - sociala, morala sau impusa de mainere - fanteziile se transforma in teama. Mi-e teama de greseala si de vulnerabilitate - stiu ca sunt inevitabile. Insa, in loc sa stau cuminte si sa-mi golesc creierul de temeri, fac exact ceea ce nu ar trebui sa fac. Incerc sa le evit. Mai mult ca niciodata, de ce ne teama, de aia nu scapam. Si ajung sa gresesc camuflandu-mi vulnerabilatea! Ca si ceilalti.

In esenta, cred ca toti vrem aceleasi lucruri, avem fantezii universal valabile. Cu toate acestea, ne ascundem: uitam ca lucrurile de baza, instinctul si impulsul, ne sunt comune si extrem de asemanatoare. Ma surprinde sa constat ca, nativ instinctiva si impulsiva, imi reprim toate pornirile generate astfel sub aceleasi conventii si preconceptii general acceptate, negandu-mi, in cele din urma, propria natura.

Ne asumam libertatea instinctelor si impulsurilor noastre numai atunci cand simtim ca nu avem nimic de pierdut, deci nu e loc de greseala, si tocmai de aceea reusim sa gresim cu gratie in rest.

Ne alegem oamenii care ne plac pentru ca reusesc sa schimbe ceva inlauntrul nostru, la nivel submolecular si nestiut. Pentru ca ne provoaca reactii si impulsuri. Nu cred ca exista alta explicatie pertinenta la intrebarea de ce ne plac anumiti oameni, decat alchimia, as in love over gold. (Cu toate acestea, reusim sa intervenim, si nu lasam alchimia sa-si faca treaba pana la capat, adaugand ingrediente.) Atunci, si numai atunci, ne simtim liberi sa dam ascultare instinctului si impulsului care ne fac mult mai umani si mai fericiti. Insa ne este teama. Sa fim animale, sa ne abandonam aura superioara si sa ramanem in acel stadiu primar fara dileme si angoase.

De multe ori am impulsul de a intinde mana si a te atinge. Si nu o fac, pentru ca inainte de a da curs acestei porniri ma gandesc, intr-o fractiune de secunda, la toate motivele pentru care nu ar trebui a o fac. Si, mai tarziu, constat ca am gresit. Ireparabil.

E un prea mare strat de cuvinte conventionale, presarate cu multe taceri care inainte nu existau. Si uite asa, se face tarziu. Asa de tarziu incat habar nu mai ai cum a fost cand era devreme.

It takes two to tango. Ar trebui a ma gandesc la asta. Pentru ca cele mai bune tangouri nu sunt acelea in care iti planifici pasii, ci dimpotriva, cele care se intampla, natural, fara teama de penibil sau greseala. Instinctiv.