Moto: The worst of having a romance of any kind is taht it leaves one so unromantic.
Formata pe un tipar de gandire al formei si functiei organului si sistemului, obisnuita sa-mi explic fenomene si mecanisme, m-am trezit intr-o dimineata, ca.... I have no clue about it.
Ca n-am nici cea mai vaga idee ce e lucrul acela care se intampla in tine, cand cineva vine sau pleaca. Cand lasa in urma motive de discutii, de barfe, de amuzament, oftica, revolta, framantari de creieri pana dimineata, betii, suferinte, si, mai presus de toate, o nevoie si mai mare de dragoste, de fiecare data. Cand aduce cu el lumina, si fluturi, alte motive de discutii, barfe si amuzament, noduri in gat, euforie inexplicabila, si, din nou, acceasi nevoie supradimensionata de dragoste. Totul intr-un suvoi care clocoteste in tine, undeva sub apendicele xifoid, atat de precis localizat, incat te miri de ce la scoala nu ti-a povestit nimeni de organul iubirii, pe care tu il stii atat de bine... E acolo, de fiecare data in acelasi loc, intre plamani, inima si stomac, e ca toate la un loc, te mistuie si te devoreaza.
Fiziologic vorbind, orice organ uman sanatos e imperceptibil individului cu simtul proprioceptiei. Uneori, organul bolnav se comporta la fel, fara nici un fel de manifestari, alteori e complet disfunctional si alarmeaza. Insa pacatosul de organ al iubirii, pe care nimeni nu l-a gasit pana acum, desi toti stim unde e, se comporta complet anapoda. Daca ti-e bine, incepe sa tremure si sa palpite, iti trimite senzatii in tot corpul, de parca ar fi conectat la toti nervii spinali deodata, te face sa simti si cu ultimul fir de par, par care saracul e entitate nesenzitiva prin excelenta, iti alunga oboseala, iti da o stralucire aparte... te transforma. insa tot el te transforma si invers, si totul devine o senzatie absurda de situs inversus grotesc, in care nimic nu mai e la locul lui, si arde, ca un bolovan incandescent care iti coboara pe gat pana in punctul acela extrem de bine localizat, unde cade si convulsioneaza, facandu-ti tot corpul sa reactioneze absolut ciudat. Adica, pana la urma, de ce nu ti-ai putea opri lacrimile intr-o zi de iunie, in piata din cartier, in fata unui morman de cirese?! Mult mai acut decat in faza precedenta, iti preia autonomia tuturor nevoilor primare si organice, augmentand-o dincolo de poate, este foame, sete, nevoie de aer si totusi nimic din toate astea. Te poate reduce la starea de planta pe care sa ajungi sa ti-o asumi cu resemnare. Si pentru ce?
Insa ce e mai ciudat cu organul acesta este ca si in lipsa functiei el se dezvolta. Pentru ca nu stie sa-si puna stavila, ci dimpotriva, are o hiperproductie de iubire. De unde, inca n-am inteles. Si care o fi glanda atasata responsabila de sinteza si secretia iubirii, nici atat. Pe de alta parte, suprimarea aportului de dragoste din exterior, aduce organul de care vorbim intr-o stare de insuficienta, care poate fi la fel de bine acuta sau cronica, depinde cat de drastic a fost limitat influxul. Insa cel mai grav pentru acest organ este sa se gaseasca in pozitia ingrata de a hiperproduce si de a fi si in insuficienta de iubire. Iubire pe care tu vrei s-o dai si s-o primesti, si, in the meantime sau in between, constati ca n-ai cui. Ceea ce provoaca durere. Reala. Organica. Puternica. Si care nu trece cu nici un analgezic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu