Copaci

Moto: Walking on an endless lane

Life passing me by
Tomorrow is calling
But I'm dragging my feet
The skies are indecently clear
But I can't stand the heat

M-am uitat pe fereastră, cred că o fac de câteva ori pe zi, şi, totuşi, astăzi, copacii erau mult mai verzi decât mi-i aminteam. Ultima dată erau goi şi azi, dintr-o dată, parcă au explodat. Nu se poate să se fi întâmplat peste noapte. Sigur n-a fost aşa. Numai că, de fapt, eu nu m-am mai uitat la ei demult.

Pierdem noţiunea timpului în care trăim, zilele se topesc una într-alta şi nu mai ştiu dacă te-am văzut ieri sau acum o lună. Uităm că e azi, că a fost ieri şi că va fi mâine, totul se transformă într-un ciclu inform lumină-întuneric în care suntem orice numai stăpânii timpului nostru nu. În care curge viaţa peste noi şi habar n-avem. Iar când ieşim din hrube ne minunăm că miroase a iarbă.

E un sentiment ciudat de dilatare şi contracţie simultană a timpului, în care unele lucruri par a se fi intâmplat atât de curând, totuşi a trecut atât de mult de atunci. În care sentimentul se diluează, acţiunile devin maşinale, până când ajungi să te întrebi de ce dumnezeu mai stai cu mortu-n casă că deja se-mpute... ei nu! Cum aşa?! N-a murit, încă mai tresare... Tresare pe dracu! E mort demult, numai că n-ai apucat să observi, erai mult prea ocupat să faci nimic....

Zile după zile, trase la indigo, nici „high”, nici „low”, înfiorător de plate, 365 una după alta, a mai trecut un an... Când? Am fost prea prinsă ca să observ...

Trăim cu impresia că fericirea ni se va întâmpla odată cu una sau alta. Dar dacă una sau alta nu vor apărea niciodată? Ne refuzăm dreptul la fericire? Care în ultimă instanţă e un lucru teribil de simplu, cred. De-aia ne e atât de greu.

Uite! Copacii sunt verzi!