Moto: Well I'm just a voice in your earpieces telling you no, it's not alright. You know you could have it so much better ... if you tried.
Vrem, nu vrem, cu toţii suntem produsul mamelor noastre. Ceea ce nu înceteaza să mă surprindă este ca în România, cu toate aspiraţiile noastre de modernism şi occidentalizare, creşterea puilor se face încă într-un mod foarte prost şi foarte sexist. În care puii sunt, încă de la eclozare, împărţiţi în două categorii distincte, cocoşeii şi gainusele, cu roluri ancestral prestabilite, încarcerate în tipare imposibil de rupt. Cocoşeii sunt crescuţi şi educaţi să rămână cocoşei, poate doar să mai crească puţin, iar găinuşele să devină cloşti. Pentru cocoşei şi pui.
Peste toate astea, cocoşelul e cel care trebuie să cânte în casă. Altă problemă. De ce trebuie să cânte cineva? Nu mi se pare normală nici situaţia de inversare a rolurilor tradiţionale, pentru că, am mai spus-o, cred în complementaritate. Iar complementaritatea înseamnă echipă. Înseamnă lucruri făcute împreună… fără să pretind că femeile şi bărbaţii pot face aceleaşi lucruri la fel de bine. Genetic suntem construiţi să fim diferiţi, hormonal nu mai vorbesc.
În această fermă avicolă, rolul central în fiecare coteţ îi aparţine cloştii-şefe. Figură matriarhală absolută, este alfa şi omega coteţului său şi al puilor ei. Cloşca-şefă ştie întotdeauna cel mai bine ce şi cum se face, ce se cade şi ce nu, ce ar trebui să facă puicuţele din subordine, cum trebuie menajaţi cocoşeii pentru că sunt cocoşei, cum se exercită controlul asupra coteţului şi locuitorilor lui, cum i se crează cocoşului consort iluzia că el cântă cel mai puternic şi cel mai bine.
Cloşca mea şefă mi-a pus pe firmament câteva vorbe de duh în ultimul timp. “Lasă că vin eu la tine (la coteţul meu adică) să vad ce se întamplă acolo, că am senzaţia că ai luat-o razna!” Adică, în cuvinte simple, nu uita că eu dictez, ce dacă am terminat cu alăptarea de vreo 25 de ani, ….eu, evident, WTF…plina de spume…să vezi ce? Că, da, nu vrei să faci nici aia, nici ailaltă, n-o sa te ia nimeni…da’ce, tre sa ma ia careva? Ce? Sunt pe stradă? Sau cum? Suntem la piaţa de găini? Sau… ăla de o vrea să ma ia pe langa coteţul lui -sau eu să-l iau pe lângă al meu- o să pună înainte de toate skills-urile mele la dat cu mătura şi spălat closetu’? Thanks, but no, thanks.
Altă minunăţie emisă de cloşca-şefă în ultimul timp, care m-a lăsat undeva între uimire şi amuzament… Într-o dimineaţă, sâmbătă sau duminică, dormeam… Zece să fi fost …şi, hop! Sună cloşca… “Ce faci?” “Dorm” “Da’ de ce dormi?” “Că mi-e somn….” “Da’ ce-ai facut azi noapte?” “…………….” (nu făcusem nimic, şi chiar dacă fîcusem, nu trebuia să şi raportez) “Ei? Taci?” “Păi ce vrei să-ţi zic….. Am dormit, că-s ruptă de la serviciu….” “Dormi, mamă, dormi…că aşa iţi dormi tinereţea şi acuşi ieşi la reformă…” What? Whaaaaaaat? Am inchis sec telefonul şi n-am mai putut dormi….
Altă chestie absolut isterizantă apare atunci când cloşca-şefă din coteţul cocoşelului care în momentul acela îţi graviteaza prin viaţa apare în coteţul în care voi doi coabitaţi după propriile reguli şi începe sa faca ea lucrurile “cum trebuie”. Pe lângă faptul ca are talentul de a suci tot deşi tu spui de nenumărate ori că nu e cazul... că e casa voastră şi vă descurcaţi… , printre pufnete şi priviri pline de subînţeles, sub pretextul ajutorului, ţine morţis să-ţi demonstreze că ea e o gospodină desăvârşită, spre deosebire de tine (nah, daca tu ai numai prostii în cap, deadline-uri şi rapoarte şi întâlniri şi ,vaaaai, mamă, da’ ce-ţi trebuie atâţia pantofi?) Şi că îl tragi pe puiul ei într-o stare de împuţenie…că, deh, e vina ta că nu-şi duce chiloţii la spălat, mamă,…eşti femeie…tu trebuie să-l inveţi…da, da’ matale ce-ai făcut până l-am luat io? Tre să-l învăţ şi să se spele la fund? Evident, în toată această operaţiune de întoarcere a casei cu fundu în sus, cocoşelu nu este deloc implicat, dimpotrivă, i se preiau toate sarcinile de către cloşca-şefă, în timp ce el zace în faţa calculatorului scobindu-se în nas…urlând ca să-i aducă şi lui cineva o bere…şi lângă bere…cloşca vine repede şi cu ceva de mâncare…nu cumva să se anemieze cocoşelu de la atâta stat…ca e obost săracu….munceşte mult… Da’ io? Io nu muncesc? Io ce fac…crezi că stau să ma uit pe pereţi?.... Vai, mamă…n-ai nici o verdeaţă în casă… Pai, da…ştiţi…când să mă duc …că ajung seara târziu acasă…şi mi-e greu şi mie să car singură plase şi plăsuţe… Eh, zice cloşca….te duci şi tu sâmbata şi faci mai multe drumuri…Să pun cocoşelu’ să mă ajute? Nici vorbă….
Altă problemă mi se pare atitudinea cloştilor bătrâne şi aţoase, care, invariabil, mă întreabă eu cand fac ouă. Da’ ce vă priveşte pe voi când fac ouă? Că, da, mamă, da’ ai terminat facultatea, acu’ tre sa găseşti şi tu un băiat bun şi să faci ouă…Da’, staţi, ho!, că nu vreau ouă…n-am chef de ouă acu’…Ei, da, mamă, da’ vremea trece… Bleah şi astea-s cu reforma….
Viaţa în ferma avicolă nu mă prea încantă, recunosc. Vreau un cocoş să ştie să caute râme împreună cu mine, nu să întindă ciocu după râma de la cloşca lui. Va trebui să mă obişnuiesc să nu mă enervez pe tema regulilor nescrise ale fermei avicole, în care femeia este cea care răspunde nevoilor primare ale cocoşului şi încetează să mai fie femeie.
Nu-mi rămâne decât să ma întreb în ce direcţie ne-am mişcat pe scara evoluţiei de vreme ce suntem încă în stadiul de galinacee, şi dacă această evoluţie care a culminat cu dezvoltarea limbajului articulat nu a fost de fapt decat o manevră pentru a ne putea înţelege mai bine pe limba cocoşilor şi găinilor...care, by the way...nu au vedere frontală, ci laterală...adică perspectiva uşor deformată.
Moto: Walking on an endless lane
